Acum 2 zile va povesteam cateva intamplari din experienta mea de parinte, intamplari prin care am ajuns sa inteleg mai multe despre frici, furii,  energii negative, bagaje emotionale si modalitati de eliberare a acestora. Ceea ce e valabil pentru copii este valabil si pentru adulti, cu mentiunea ca adultii duc in spinare un sac de emotii negative mult mai mare, pentru ca vorba aia “Copil mic, probleme mici, copil mare, probleme mari.” 🙂 Ce face diferenta din punct de vedere al comportamentului, este ratiunea. Daca anii adunati aduc cu ei ratiune, educatie, experienta de viata, aduc totodata si mai multe frustrari, temeri mai mari, emotii neintelese si neexprimate la timp, iubiri pierdute :), energii negative adunate in ani si ani care macina pe interior si din cand in cand razbesc la suprafata in reactii puternice, cateodata chiar violente, de nu iti poti imagina cum de ajungi sa pierzi controlul in asemenea fel. Cand nu razbesc, te imbolnavesc.

Imi aduc aminte de adolescenta mea cand aveam o multime de motive pentru care sa ma smiorcai si mi-o aduc aminte pe mama care incerca sa ma imbarbateze: “Dar de ce plangi mama? Asta e motiv sa plangi?! Ia gata, sterge lacrimile ca nu rezolvi nimic daca plangi.” De unde sa stie ai mei parinti atunci ca tocmai plansul asta rezolva multe…:)) Asa fusesera si ei educati, sa nu planga si sa nu se planga. Pentru ca da, noi nu suntem oameni, suntem niste superfiinte care tac, fac si indura totul cu capul sus. Desi un copil, eu stiam ca am nevoie sa plang si simteam ca asta ma ajuta. In timp ce ei imi spuneam ca nu am de ce sa plang, eu le spuneam ca eu asta simt si ca pe mine ma ajuta sa ma linistesc. Plansul meu nu deranjeaza pe nimeni, deci daca eu vreau sa plang, plang, da? 🙂

Norocul meu este ca eu am fost si raman o emotiva. Imi dau lacrimile la orice ma emotioneaza teribil, fie ca e un moment pe care il traiesc eu sau altii, un film sau o carte. Eu sunt cea care a plans in hohote  citind “Oamenii fericiti citesc si beau cafea” si nu va mai zic ce mi se umezisera ochii  cand aproape ca murea Bumblebee in Transformers. Ce sa fac, ma atasasem de nemernic si scena m-a impresionat. Sotul meu inca ma tachineaza pe tema asta iar pe mine ma distreaza nespus. Cand am vazut “Me before you” in cinematograf, atatea lacrimi imi curgeau de abia mai vedeam filmul. Cred ca am iesit cu ochii rosii din cinema, dar parca mai usoara asa. :)) Stiu, e doar un film… dar si o modalitate excelenta de a mai elibera din energiile alea stocate de nici eu nu mai stiu de cand.

Intr-o seara, in timp ce eu cantam de zor, intra sotul meu in camera, cumva prin spatele meu. Eu nu il observ si el nici nu isi face simtita prezenta. Se aseaza pe canapea si ma asculta in timp ce banuiesc ca abia se abtinea sa nu rada in hohote de performantele mele vocale. La un moment dat ma intorc usor si ma sperii cumplit. Intr-o fractiune de secunda, creierul meu a inregistrat ca mai e cineva in camera cand eu eram 100% convinsa ca sunt singura.  In prima fractiune banuiesc ca a inregistrat doar surprinderea si teama, ca mai apoi sa constientizeze ca este el. De la sperietura initiala, apoi hohotele lui si un zambet de-al meu, in 5 secunde m-a busit un plans de saracul a amutit  si nu-i venea sa creada. Plangeam in hohote si va jur ca nu ma puteam opri, ba mai mult imi venea sa rad si sa plang in acelasi timp si la fel de intens. Ratiunea imi spunea ca sunt in siguranta si ca nu am de ce sa plang, in timp ce corpul cerea plansul ca sa se linisteasca. In fapt, sensibilitatea asta a mea a facut ca plansul acela puternic sa elibereze din organism socul resimtit, curatand-ul de niste efecte negative cu impact pe termen lung. Traiasca plasul zic!

Vedeti voi, eu consider plansul o reactie perfect normala a organismului, cu rol terapeutic. Nu inteleg  de ce trebuie sa il reprimam constant, de ce este considerat semn de slabiciune, cand mie mi se pare ca tocmai plansul este cel care m-a facut mai puternica si mai stabila emotional. Dupa fiecare moment greu pe care eu l-am resimtit puternic, eliberarea a venit tocmai dupa un plans sanatos. Cand m-am linistit, mi-am sters lacrimile si am mers mai departe.

De curand am stat de vorba cu cineva foarte apropiat mie care trece printr-o perioada mai grea. Are peste 60 de ani si imi spunea ca se simte obosita psihic si fizic si parca ii vine sa si planga de cat de incarcata este. Stiti cum e, imi vine dar ma retin ca doar nu or sa treaca problemele daca plang eu… Ea este si cea care m-a inspirat sa scriu acest articol, realizand cat de multi sunt cei care sunt aproape speriati de plans si il refuza, chiar si inconstient.  Stand de vorba cu ea, mi-am dat seama cat de mult rau si-a facut singura asumandu-si rolul de femeie prea puternica ca sa lase lacrimile sa curga. Societatea ne-a fortat sa ne asumam rolul de impenetrabili, puternici, lideri, indepartandu-ne de noi insine, reprimand ceea ce simtim.  Ne ghidam dupa oricine, dar nu ne ghidam dupa ce ne spune intuitia, corpul si inima noastra. Am pus plansul la zid iar barbatilor aproape ca l-am interzis. Lasati lacrimile sa curga daca voi asta simtiti! Nu o sa inundam pamantul, dar o sa ne curatam sufletul si trupul.

Va pup si va imbratisez cu lacrimi in ochi…. 🙂 (glumesc, chiar nu plang acum)

Photos: pexels.com (free use)


If you liked my article…

You can share it with friends and subscribe to my newsletter to receive the latest fashion ideas, style tips, book recommendations, home & deco inspiration and interesting stories right in your inbox!

Yes, I’ll subscribe!

Follow me on  Facebook  for more inspiring ideas and news!

Follow my blog with Bloglovin

Facebook Comments

Leave a Reply